E complicată viața... dar și noi,
Păstrând un status-quo, o complicăm,
Din când, în când, crezând că ne-o-mpăcăm
Ne facem ai tăcerilor eroi.
Multe avem și multe nu avem,
De mult prea multe ori n-avem curaj
Ori ne-mpăcăm cu-al clipelor miraj
Tăcerilor făcându-ne totem.
Uităm cuvântul să îl știm rostit,
Și ne forțăm la nuanțări, în scris,
Pledând pentru un cinic compromis
Ce definește rostul ipocrit.
Și chiar de nu avem un înțeles
Spunem că alții-n înțeles greșesc,
Că noi suntem reper concret, firesc,
Iar alții vor, de fapt, un retrograd progres.
Accentele au rol deja ciudat,
Făcute, din orgoliu, calapod
Ce e văzut a fi un cap de pod
Pentru mai tot ce nu-i adevărat.
Și tot se vă mândriile urzind
Ciudate moduri de a-și face drum,
Dând rol de ceață și dând rol de fum
Trăirilor ce focuri mai aprind.
Toate ajung în stadiul de incert,
Având menirea unor încercări
Chiar fără șansa minimei mișcări,
A ceva ce, este de fapt, inert.
Și iar devine totul complicat,
Ies la iveală alte-ncurcături,
Prea evidenta lipsă de măsuri
Și rostul vieții întru tot uitat.
