N-a fost deloc o simplă întâmplare,
Fiind dovadă tot ce va urma,
Că mi te-ai vrut ca dar şi-mpreunare
Păstrându-mă ca-nsemn în viaţa ta.
Ne-am împărţit cândva a nopţii clipă,
Gândind că toate se vor aşeza,
Şi nu vom face de-aşteptări risipă
Şi nici furtuni nu ne vor zbuciuma.
Era o noapte plină de lumină,
Chiar umbrele voiau a lumina,
Când goală, doritoare şi senină,
Te-ai vrut definitiv a fi a mea.
Şi mă simţeai, simţeai concret ideea
Că nerăbdării mele vei ceda,
Dându-mi motiv să ştiu că tu, femeia,
Eşti viitorul ce îl vom avea.
Sânii rotunzi, însemn de nemurire
Deja ştiind că multe vor urma
Semn îmi dădeau că-n pântec a rodire
Ca amintire pururi îţi voi sta.
Şi n-au mai stat secundele s-aştepte
Un gând ce-ar fi putut întârzia,
Simţind că altfel nu pot să îndrepte
Şerpuitorul drum din viaţa ta.
Zvâcnetu-ţi scurt ne-a fost însemn de cale
Spre clipa următoare ce ştia
Că-n evidenţe pur esenţiale
Trăirile oricând ne vor afla.
Şi-aşa ne-am fost însemn prin uz de fapte
Ce ne-au redat motive de-a spera
Că după orice zi, un miez de noapte,
Spre împliniri mereu ne va-ndruma.
miercuri, 27 octombrie 2021
sâmbătă, 2 octombrie 2021
Corolar de nefiresc
Nu te-ntreba de ce aşa e viaţa,
De ce nu se întâmplă ce-ţi doreşti,
Că limita ideilor e ceaţa
Ce tu, prin întrebări, o tot scorneşti.
Tot contestând se pierde multă vreme,
Se pierde timp, pierzându-se idei
Şi-n locul lor doar fapele extreme
Vor mai putea avea, formal, temei.
Nu mă-ntreba de ce îmi este fapta
Altfel decât se poate-a fi în gând,
De ce alerg în stânga şi în dreapta
Şi chiar odihna mi-o găsesc mergând...
Tot căutând să ştii ce e cu mine
Pierzi din vederi un ţel esenţial
Şi n-ai să ştii ce-i rău ori ce e bine
Când vei privi concretul ca banal.
Nu-ţi întreba trăirea de motive
Ce te conving să uiţi de-mpotriviri
Când notele-ţi mereu explicative
Îţi lasă-n adormire mari simţiri.
Iluzia având-o-ntre repere
Nu poţi să vezi al vieţii orizont,
Şi pui accente dure de-ncheiere
Pe alt absurd, exorbitant decont.
Nu întreba de ce nu-ţi ai credinţă
Aşa cum o spui şi-o vrei a-ţi fi stindard,
Când te-ndoieşti uitând de stăruinţă
Şi-n rug aprins idei şi gânduri ard.
Trăind mereu gândind că o-ncercare
Nu poate să îţi facă nici un rău,
Pui crezul sub un semn de întrebare
Şi-ţi faci un Dumnezeu din gândul tău.
De ce nu se întâmplă ce-ţi doreşti,
Că limita ideilor e ceaţa
Ce tu, prin întrebări, o tot scorneşti.
Tot contestând se pierde multă vreme,
Se pierde timp, pierzându-se idei
Şi-n locul lor doar fapele extreme
Vor mai putea avea, formal, temei.
Nu mă-ntreba de ce îmi este fapta
Altfel decât se poate-a fi în gând,
De ce alerg în stânga şi în dreapta
Şi chiar odihna mi-o găsesc mergând...
Tot căutând să ştii ce e cu mine
Pierzi din vederi un ţel esenţial
Şi n-ai să ştii ce-i rău ori ce e bine
Când vei privi concretul ca banal.
Nu-ţi întreba trăirea de motive
Ce te conving să uiţi de-mpotriviri
Când notele-ţi mereu explicative
Îţi lasă-n adormire mari simţiri.
Iluzia având-o-ntre repere
Nu poţi să vezi al vieţii orizont,
Şi pui accente dure de-ncheiere
Pe alt absurd, exorbitant decont.
Nu întreba de ce nu-ţi ai credinţă
Aşa cum o spui şi-o vrei a-ţi fi stindard,
Când te-ndoieşti uitând de stăruinţă
Şi-n rug aprins idei şi gânduri ard.
Trăind mereu gândind că o-ncercare
Nu poate să îţi facă nici un rău,
Pui crezul sub un semn de întrebare
Şi-ţi faci un Dumnezeu din gândul tău.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)