Reducerea la întreg

Reducând consoane sau vocale,
Tot ce-aș vrea să-ți spun rămâne-ntreg,
Și orice ar fi să-mi iasă-n cale,
Nu am cum, pe tine, sa te neg.

Nu-s alegătorul de cuvinte
Căutând culori după model,
Eu rostesc tot ce îmi vine-n minte,
După felul meu, mereu rebel.

Trupul tău ia formă de clepsidră
Când văd timpul ca un bun pierdut,
Neputinței dând un chip de hidră
Ce mă vrea la mâna ei căzut.

Și e un ulcior cu apă vie,
Un însemn heraldic de portal,
Devenind și vis și fantezie
Când îmi e dorinței ideal.

Din dorință prinde vorba viață,
În firescul ei nominativ
Ca îndemn, cerință și povață
Cu accent constant afirmativ.

Formele-ți devin ispititoare,
Definind mult așteptatul drum
Înspre revanșarda-mpreunare,
Pusă-n seama unui nou "Acum!".

Dispărând a lumilor distanță,
Nu mai am de ce răstălmăci
Gânduri de normală cutezanță
Ce nu pot, cuvinte mari, găsi.

Forma lor, concret elementară
Are-n ea esențe de simbol,
Care dă, uitând ceva să ceară,
Chiar dacă e notă de subsol.

Nu am vorbe mari... Trecând la fapte
Totul se-nțelege pe deplin,
Fie că e zi ori miez de noapte,
Mă vrei dar și îmi ești dar divin.

Tăcerea ipocrită

Mă-ntreb, cu îndoieli, de-s ipocrit
Când gândul mi se pierde în tăcere
Și nu îți spun ce vis a născocit,
Când chipul tău i-a dat, pe-ascuns, repere.

Mă simt cam fals, cu lipsă de curaj
Lăsând ca timpul, cu o zi, să treacă
În rolul de prea simplu personaj
Ce-n marea de tăcere se îneacă.

Și totuși nu mai pot, nu-mi mai accept
Privirea să mă pună-n așteptare,
Îmi spune rostul firii că nu-i drept
Să fiu nesfârșită amânare.

E prea normal, e clar, e omenesc
Să-mi fii și ispitire, și dorință,
Și, pe un prag de timp să te-ntâlnesc
Întru reala vieții folosință.

De-ar fi să-ți spun ce-ar trebui să-ți spun,
Mi-ar trebui o mie de cuvinte,
Și n-ar fi chiar momentul oportun,
Luându-i vieții drumul spre-nainte.

N-avem nici vreme multă de pierdut
Ci doar putem fugi în libertate,
Ca tu să uiți întregul tău trecut
Iar eu să uit să mai privesc în spate.

Și chiar de-ți pare-acum că sunt ciudat,
Ieșind dintr-o tăcere libertină,
Eu știu că timpul e încorserat
De toate câte par a fi rutină.

Chiar nu mai vreau să par un ipocrit,
Acum în grabă-ți spun că-mi ești ispită,
Dar nu te vreau precum un fruct oprit,
Te vreau ca întâmplare fericită.

Te vreau ca dar, cât dar ne-ar fi să fim,
O zi, o noapte sau întreagă viață,
Cât clipa dăruirii s-o trăim
Ca pe o faptă, totuși, îndrăzneață.

Povestea nopții de-ndrăznire

Irinei

O noapte ce-ncepea ca orice noapte,
Ne-a dat idei cum alfel n-am avut,
Cu toate-acele mii de clare fapte
Prin care ne-am știut și cunoscut.

Nu prea aveam, nici eu, nici tu, răbdare,
Ne căutam al formelor contur,
Sub gândul ce lua mereu amploare,
Știindu-se, în fapt, fără cusur.

Erai atât de dornică de mine
Că n-ai mai putut, de tot, să te dezbraci,
Știind că nu mă pot deloc abține,
Cu tine pe de-a-ntregul să mă-mbraci.

Pe buze șoapta ți-ai lăsat strivită
Gustu-mi voind să mi-l cunoști, să-l simți,
Și să ai clară clipa potrivită
Când poți esența vieții s-o resimți.

Iar gustul tău era, fără tăgadă
Efect al relevantei dezrobiri
Când ochii mi-ai lăsat mai mult să vadă
Din drumul așteptatei reuniri.

Te-ai așezat ca semn de întrebare,
Lăsându-mi gurii sânii tremurând,
Voind să simți, direct prin încercare
Cât de profund ajung, nu doar prin gând.

Privindu-ți ochii înălțați spre stele,
Când mă-mpingeai în cel mai tainic gând,
Știam că ești deja și tu ca ele,
Simțindu-ți trupul jar și foc arzând.

Apoi, când m-ai voit acoperire
Și clar reper al harului divin,
Simțeam în tine dor de dăruire
Spre a mă ști, în tine, pe deplin.

Chiar coapsele-ți de zvâcnet rotunjite
Mi-erau îndemn de-a nu mă da oprit
La simple idealuri împlinite
Fără a ști și visu-ți împlinit.

Seara s-a dus, cu mult, spre dimineață,
Nici tu n-aveai motive de opriri,
Te arătai sfioasă și-ndrăzneață,
Zorită spre firești întipăriri.

În pântecu-ți fierbinte mi-era bine,
Iar tu mă îndemnai să-l definesc,
Dându-i motiv de-a fi și-a-mi aparține,
Prin ceea ce e datul omenesc.

Și fără nici un semn de întrebare,
De câte ori m-am încrustat însemn,
M-ai vrut fireasca ta legitimare
Și-n fața vieții absolut consemn.

Rămâne noaptea-aceea o pecete,
Peste istorii scrise cu greșeli,
Dând nopții clar motiv să se repete
Ca nu cumva să crezi că te înșeli.

În zori aveai identitate nouă,
Cu argumentul vieții piedestal,
Dînd laitmotive bobului de rouă
Să nu se lase prins de-al ploii val.

Aceleași forme, pline, îndrăznețe,
Păstrau tendința gândului hoinar,
Și-mi arătau depina frumusețe
Ce nopții i-a dat rost embrionar.

Propusul târg

Mă tot gândesc un târg să îţi propun,
Un târg lipsit de vorbe prea mărunte,
Fiindu-ne noian de amănunte
Şi, totodată, numitor comun.

Nu să te vinzi, şi nici să nu mă vând,
Ci doar să facem ceea ce ne place,
Lăsând pierdute clipele sărace
Şi deznădejdea ce-o aveam în gând.

Să uit a fi extrem şi radical,
Lăsându-mă multiplicat în tine,
Așa cum e firesc şi se cuvine
Prin rostul ce-l avem primordial.

Să dai uitării mici şi mari dureri,
Dând la o parte resturi de motive
Ce vieţii nu-i mai sunt imperative
Şi-s doar prejudecăţi şi doar păreri.

Târgul să-l facem singuri, numai noi,
În plină noapte, cu lumina stinsă
Ca flacăra, ce fi-vei tu, aprinsă
Să ne cuprindă-n arderi pe-amândoi.

Reformatori, trecând peste idei,
În cea mai clară şi concretă formă,
Să fim, uniţi, întregul ce transformă
Ceea ce azi nu pare un temei.

Apoi de vis lăsându-ne purtaţi,
Să răsplătim acea întreagă noapte
Cu ceea ce ni-i dat a fi, prin fapte,
Şi spre-mplinirea lor, împreunaţi.

În pântecu-ţi fierbinte să rămân
Ca şi motiv al vieţii viitoare,
Iar tu să fii mereu înfloritoare
Ca moartea-mi cu o viaţă să-mi amân.

Temei de prevestire

Tot vorbesc cu tine şi vorbim de tine,
Doar se tece timpul, nu-i nimic schimbat,
Constatăm, fireşte, că nu-ţi este bine,
Că nici o minune nu s-a întâmplat...

Eşti mereu frumoasă, îţi aduc aminte,
Fără amănunte sânii ţi-i descriu,
Dintr-o întâmplare, ce îmi vine-n minte,
De la miezul nopţii, până-n zori, târziu.

Multe amănunte mie-mi sunt știute,
Chiar de ţi se pare că altfel va fi,
Şi că doar scenarii, fade, involute,
Pot fi, vieţii noastre, vise de o zi.

Contraziceri multe încă se pot naşte,
Despre adevărul ce ţi-l tot prevezi,
Sau câtă putere ai a recunoaşte
Că-ţi e greu în ceva astăzi să mai crezi.

Va veni şi clipa când o să se-ntâmple
Ceea ce prin versuri de mulţi ani ţi-am spus,
Când reapărea-vor florile la tâmple
Şi reînvăţa-vei să priveşti în sus...

Totul o să fie pe un prag de seară,
Şi vor fi de toate, fapte și idei,
Până ce-ncepe-a-vor zorii să apară,
Şi-n trăiri simţi-vei viaţa ca temei...

Privire înspre tine

În gând îmi eşti, continuu, mărturie
De vis, de adevăr, de fantezie,
Şi de dorinţă pururea arzândă
Spre clipa de-mplinire şi izbândă,
Printr-un îndemn de nerostite şoapte
Spre tot mai multe, felurite fapte.

Tu-mi eşti, oricum, o clipă de trăire
Extremă, concludentă, amintire,
Idee de consens şi-ngăduinţă,
Păstrată într-o tainică dorinţă,
Cu împlinirea ei prin fantezie
Spre regăsiri de vise-n bucurie.

Chiar sânii tăi de gânduri ma acuză,
Când poeziei îmi ajungi ca muză,
Sculptându-te, prin versuri, din lumină,
De-a pururea superbă şi divină,
De-a pururea speranţă fremătândă,
Spre clipa de-mplinire şi izbândă.

Spre pântec drumul ochilor se duce,
Ştiindu-l regăsirilor răscruce,
Ştiindu-l întru totul elocvenţă
A ceea ce ni-i dat prin existenţă,
Falsă fiind de nu-i şi pusă-n fapte,
Fie că-i zi sau miez, încins, de noapte...

Chiar umbrele de vor să mai apară,
Trupu-ţi din vis nu poate să-mi dispară,
Conturu-i e hotar prin nori şi ceaţă
Zvâcnirilor ce dau motiv de viaţă,
Blocând împotrivirea din sinapse,
Prinse-n portalul definit de coapse.