Tipar fără tipare

Tipare pentru mine nu există,
Îmi sunt tipar rigid, extrem de dur,
Şi-n el direcţii clare coexistă,
Tendinţa lor dau un închis contur.

Chiar dacă unii spun că nu se poate
Să merg pe drumul ce mi-l văd întreg,
Găsesc o cale să îl pot străbate,
Şi nodul gordian să îl dezleg.

Oricât ar fi să dau de-mpotrivire,
Ori de ideea de refuz nebun,
Nu mă îndeamnă gând înspre oprire,
Uitând că pot şi eu să mă opun.

Aşa mi-e dat, să merg tot înainte,
Să nu m-abat şi nici să mă înclin,
Să fac ce-mi vine, pe moment, în minte
Râzând de al ispitelor suspin.

Şi am uitat de tot să-i iau în seamă
Pe cei ce plânsul repede-şi găsesc
Chiar ajungând, sub masca lui, să geamă
De nu aud cuvântul ce-şi doresc.

Nu-i lacrima în stare să-mi răpească
Accentul ce pe căutări îl pun
Când sacra libertate omenească
Văzută-i ca un drept inoportun.

Şi chiar când unii cred că umilirea
M-ar face să mă-nchin şi să cedez,
Eu drumu-mi merg, ştiind că am menirea
De a-mplini ceea ce am drept crez.

Nu-ncap, nicicum, în clasice tipare,
Nici logica nu pot s-o deformez
Să fiu un ins, un simplu oarecare
Şi dreptul la credinţă să-mi cedez...

Orizont de profunzime

Voi pune iar o haina-n plus pe mine
Şi voi pleca prin umbre de îngheţ,
Să construiesc palate din ruine
Tratând al iernii ger cu mult dispreţ.

Şi voi privi lumini cu grabă stinse
De cei ce dau luminii rol de fard,
În drumul către zări înalte, ninse,
Pe care crucea vieţii e stindard.

Voi face drum privirii înspre stele
Să nu m-abat, să nu mă rătăcesc,
Să mă-ncălzesc cu visurile mele
De-ar fi să trec prin crivăţul câinesc.

În nopţi cu ger va fi să mă-ncălzească
Cenuşa unui foc de prin trecut
Ce vrea, prin revenire, să tot crească,
Arzând mocnit, puternic, sau tăcut.

Cerul senin, fixat de ger şi stele
Se va voi a-mi fi reper de drum
Spre orizontul ce, printre zăbrele,
S-ar vede învelit în nori de fum.

Însă de sus, de dincolo de ceaţa,
Va fi să pot privi în viitor,
Nemairiscând ca străluciri de gheaţă
Să mă atragă în mirajul lor.

Şi am să văd trecutu-n limpezire
Chiar de-i ascuns de taine şi uitări,
Numindu-l un crâmpei de amintire
Sortit prin nuanţate-ndepărtări.

De-acolo, din fireasca înălţime
A celor ce au mers mereu pe jos,
Mereu voi merge înspre profunzime
Şi-am să cobor doar ca să mor frumos.

Portret din vedere

Julianei Chetrone

Te văd pictând... Îmi eşti un lait motiv
De-a nu mai cere vieţii socoteală,
Lăsându-i dreptul ei imperativ
De-a te privi, maiestuasă, goală.

Îmi zic tăcut, că n-am cum să-mi explic,
Că sunt sedus de propria dorinţă,
Că dându-ţi explicaţii mă complic
Şi n-o să dai ideii-ngăduinţă.

Chiar dacă-ţi scriu, tot nu mă dumiresc
De ce găsesc cuvinte curajoase
Spunându-ţi, nonşalant, tot ce gândesc,
Când spusele-mi pot fi periculoase...

Te văd pictând... dar nu e tot ce văd,
Privirea nu mi-e dat să se oprească,
Şi văd mai mult, sau poate doar revăd
Firescul dintr-o viaţă omenească.

Mi te arăţi, concret, aşa cum eşti,
Văd pântecu-ţi ce, printr-o tresărire
Îţi dă speranţe şi îţi dă şi veşti
Despre al faptei rost întru simţire.

E totul plin de sens imperativ,
Iar tu îi eşti concreta elocvenţă
Ce fiecărei clipe dă motiv
Spre a se şti cu ea în concurenţă.

N-am cum să nu-ţi vorbesc de sânii goi
Ce-ţi vei dori să-mi fie relevanţă
În cea dintâi pornire când, noi doi,
Vom fi uniţi de faptă şi speranţă.

Te văd pictând... Dar văd cu mult mai mult,
Decât pot ochii tuturor să vadă,
Ceea ce-n tine e, firesc, ocult,
Dor de trăiri lipsite de tăgadă.

În floare de soare

Până spre seară neavând răbdare,
Pe tine te-aş fura în plină zi,
Te-aş duce într-un câmp cu flori de soare,
Privirii, ca ispită, să-mi poţi fi.

Sub umbra, ce va fi să se rotească
De cum pornirii te vei face rost,
Când dezbrăcându-ţi haina ta lumească
Sânii-ţi să-i simt al faptei avanpost.

Să-mi laşi privirii coapsa dezvelită
Făcându-se dorinţelor reper,
Când mâna-mi dovedindu-se grăbită
Va desluşi al pragului mister.

Şi fără să mă tem de-a fi-n derivă,
Să simt că-n tine-s bine ancorat,
Când valul vieţii, fiindu-mi împotrivă,
Mă va voi de lume-ndepărtat.

Să-mi fii imbold ce-n profunzimi mă-ndeamnă
Când impulsivă am să simt că vii
Ca să mi-aduc aminte ce înseamnă
Firescul evidenţelor târzii.

În pântecu-ți cu forme rotunjite
Precum cupola unui sfânt altar,
Să mă păstrezi, uitând alte ispite
Ce te vor vrea spre trecere-n zadar.

Abia târziu, când se va face seară
Să ne întoarcem lumii fără rost,
Ce ne-ar primi cu vorbe de ocară,
De-ar şti ce tu mi-ai fost şi eu ţi-am fost.

Şi-atunci abia voi şti să am răbdare
Ca să te fur sfârşitului de zi
Ca-n amintirea florilor de soare
În tine să mă pot reînzidi.

Deductivele motive

Într-o noapte, oarecare,
Timpul fără de hotare,
Ne-a pus semn în calendare...
Şi tot el ne-a dat motive,
Cu trăiri explicative,
Şi consensuri deductive.

Mi te-ai vrut ca dar lăsată,
Şi extremă inspirată
De speranţă afirmată.
Definind a vieţii clipă,
Mi te-ai dat fără risipă,
Ca să cred că-i totu-n pripă.

M-ai voit a fi în tine,
Iar cuvintele, puţine,
Defineau crezuri divine.
Umbrele ca să dispară,
Teama de urmare, clară,
Ai lăsat-o-n frig, afară.

Şi-a fost clara evidenţă
Pusă-n rang de imprudenţă
Că erai miez de esenţă.
Într-o formă-ntâmplătoare,
Ai dat nopţii o valoare
Pentru vremea viitoare.

Şi-am trecut, făptaşi, o vreme
Când o ploaie de probleme
Ne-nvăţau a nu ne teme.
Îmi veneai ziua, în grabă,
Să-mi fii dar, să fii podoabă
Clipei ce speranţe-njgheabă.

Într-o lume ce-i tot mică,
Ochii, hai, te rog, ridică,
N-ai de ce să-ţi fie frică.
Azi avem motive clare
Să n-avem deloc hotare,
Să-mi fii lacrimă de soare.