Până spre seară neavând răbdare,
Pe tine te-aş fura în plină zi,
Te-aş duce într-un câmp cu flori de soare,
Privirii, ca ispită, să-mi poţi fi.
Sub umbra, ce va fi să se rotească
De cum pornirii te vei face rost,
Când dezbrăcându-ţi haina ta lumească
Sânii-ţi să-i simt al faptei avanpost.
Să-mi laşi privirii coapsa dezvelită
Făcându-se dorinţelor reper,
Când mâna-mi dovedindu-se grăbită
Va desluşi al pragului mister.
Şi fără să mă tem de-a fi-n derivă,
Să simt că-n tine-s bine ancorat,
Când valul vieţii, fiindu-mi împotrivă,
Mă va voi de lume-ndepărtat.
Să-mi fii imbold ce-n profunzimi mă-ndeamnă
Când impulsivă am să simt că vii
Ca să mi-aduc aminte ce înseamnă
Firescul evidenţelor târzii.
În pântecu-ți cu forme rotunjite
Precum cupola unui sfânt altar,
Să mă păstrezi, uitând alte ispite
Ce te vor vrea spre trecere-n zadar.
Abia târziu, când se va face seară
Să ne întoarcem lumii fără rost,
Ce ne-ar primi cu vorbe de ocară,
De-ar şti ce tu mi-ai fost şi eu ţi-am fost.
Şi-atunci abia voi şti să am răbdare
Ca să te fur sfârşitului de zi
Ca-n amintirea florilor de soare
În tine să mă pot reînzidi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu