Julianei Chetrone
Te văd pictând... Îmi eşti un lait motiv
De-a nu mai cere vieţii socoteală,
Lăsându-i dreptul ei imperativ
De-a te privi, maiestuasă, goală.
Îmi zic tăcut, că n-am cum să-mi explic,
Că sunt sedus de propria dorinţă,
Că dându-ţi explicaţii mă complic
Şi n-o să dai ideii-ngăduinţă.
Chiar dacă-ţi scriu, tot nu mă dumiresc
De ce găsesc cuvinte curajoase
Spunându-ţi, nonşalant, tot ce gândesc,
Când spusele-mi pot fi periculoase...
Te văd pictând... dar nu e tot ce văd,
Privirea nu mi-e dat să se oprească,
Şi văd mai mult, sau poate doar revăd
Firescul dintr-o viaţă omenească.
Mi te arăţi, concret, aşa cum eşti,
Văd pântecu-ţi ce, printr-o tresărire
Îţi dă speranţe şi îţi dă şi veşti
Despre al faptei rost întru simţire.
E totul plin de sens imperativ,
Iar tu îi eşti concreta elocvenţă
Ce fiecărei clipe dă motiv
Spre a se şti cu ea în concurenţă.
N-am cum să nu-ţi vorbesc de sânii goi
Ce-ţi vei dori să-mi fie relevanţă
În cea dintâi pornire când, noi doi,
Vom fi uniţi de faptă şi speranţă.
Te văd pictând... Dar văd cu mult mai mult,
Decât pot ochii tuturor să vadă,
Ceea ce-n tine e, firesc, ocult,
Dor de trăiri lipsite de tăgadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu